În urma atacurilor turco-tătare din perioada 1658-1661, soarta conacului a fost pecetluită. Reînnoirea și extinderea conacului este meritul lui Kálnoky Sámuel (I). El a executat construcții în Valea Crișului la sfârșitul anilor 1660. După părerea lui Orbán Balázs, castelul, astăzi deja integrat în structura așezării, poate fi considerat a treia locuință a familiei Kálnoky din Valea Crișului. Conform documentelor din acea perioadă, odinoară exista și o capelă alăturată castelului, care servea ca și loc de înmormântare al familiei. Creația capelei se plasează în anul 1416 pe baza înregistrărilor din Domus Historia, păstrat în comuna bisericească catolică din Valea Crișului. Partea aceasta a clădirii s-a deteriorat gradual și a fost demolată la începutul secolului al XIX-a. Rama de ușă, sculptată în stil gotic târziu, a fost integrată în noua criptă Kálnoky din cimitirul bisericii romano-catolice. Zidurile înconjurătoare au fost demolate pe parcusul secolului al XVIII-a. Groful Kálnoky Antal (1707-1783) s-a îngrijit ca materialul de construcții să fie folosit în construirea castelului cu plan de bază pătrat și cu o curte interioară. Întreținerea conacului renascentist, etajat, a fost încetată spre sfârșitul secolului al XVIII-a. A fost demolat în mijlocul secolului al XIX-a. Capela și-a pierdut funcția după puțin timp, iar rama de piatră inscripționată a ajuns în noua criptă construită lângă biserica din sat. Alte lucrări mari și modificări spectaculoase au avut loc în secolul al XIX-a. În mijlocul secolului, sub domnia lui gr. Kálnoky Pál (1814-1881) și gr. Kálnoky Félix (1824-1889), o parte din clădirile ruinate au fost demolate, iar restul au fost renovate, modificate. Aripa vestică și capela au fost demolate. În locul capelei s-a construit o parte a aripii nordice, așa a căpătat castelul formă de U.

Fațadele vizibile astăzi au fost făcute cel mai probabil spre sfârșitul secolului al XIX-a, atunci când s-au adăugat două părți noi, înguste la partea de est a clădirii. Pe partea estică era locată și un pridvor cu stâlpi și cu o creastă triunghiulară, toate făcute în stil clasic. Conform textelor din secolul al XVIII-a, castelul a fost odinioară înconjurat de un parc splendid, cu copaci centenari, case cu flori, heleșteuri, fântâne arteziene și alei ornamentate. După naționalizare însă, castelul a început să se prăpădească. Din mobilier n-a rămas aproape nimic, încăperile aripii nordice au fost modificate, o parte a fost transformată într-o moară. Sălile au fost folosite ulterior ca birouri, depozite și ateliere. Astfel, starea clădirii s-a deteriorat din ce în ce mai mult, fațada s-a prăpădit și numai câteva urme au rămas din grădina și parcul amenajat. Castelul renascentist de odinoară, cu două etaje, cu plan de bază în formă de L, cu bârne sculptate brodat, plafon din scânduri pictate și cu sobe smălțuite, a avut și un turn deasupra porții de intrare, înconjurată de un zid de piatră drept măsură de siguranță. Părțile clădirii reconstruite extinse de Kálnoky Sámuel au fost extinse și mai departe în secolul al XVIII-a. În munca lui Benkő József, intitulată Transsilvania speciális, el pomenește locuința familei ca o clădire asemănătoare unui castel. Odată cu stabilirea și aderarea clădirilor auxiliare din partea sudică, respectiv construirea zidurilor de dimensiuni mari pe partea estică pe parcursul secolului al XVIII-a, ansamblul de clădiri a căpătat o formă pătrată. Ansamblul patrulateral cu curte interioară era înconjurată și de o curte îngrădită, a cărui intrare pe fața vestică era păzită de o clădire de portar.

Clădirea a reintrat în posesia membrilor familiei Kálnoky la sfârșitul anilor 1990; atunci a început și cercetarea acestuia. Astăzi se află sub renovare.