CASTELUL TELEKI

Informații generale

Județ
Mureș
Localitate
Dumbrăvioara
Proprietar
Dr. Imre Benedek
Datare
1769–1773, 1912–1914
Stil
Baroc, neobaroc
Cod LMI
MS-II-m-A-15663
Starea clădirii
Sub renovare
Funcțiune
Proprietate privată
Disponibil pentru vizitare
Limitat

Proprietari

Descriere

Scurt istoric

Dumbrăvioara a intrat în posesia familiei Teleki în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, iar până la mijlocul secolului al XVIII-lea a devenit unul dintre centrele domeniale importante ale familiei. Construcția castelului s-a desfășurat în două etape majore: aripile baroce au fost construite în secolul al XVIII-lea, iar aripa centrală neobarocă la începutul secolului XX. Istoria castelului este inseparabil legată de cei doi Sámuel Teleki – fondatorul bibliotecii din Târgu Mureș și exploratorul Africii – care, pe lângă activitatea lor de construcție, au jucat un rol semnificativ în viața culturală și dezvoltarea regiunii. Amenajarea interioară a castelului reflecta fidel pasiunea de colecționar a acestor nobili călători, astfel că nu este de mirare că reședința familiei Teleki din Dumbrăvioara a fost descrisă de József Biró drept un „muzeu plin de comori”.

Dumbrăvioara a intrat în posesia familiei Teleki ca parte a domeniului de la Gornești în 1674, când principele Mihály Apafi I a donat acesta marelui consilier Mihály (al II-lea) Teleki. La mijlocul secolului al XVIII-lea, localitatea a fost moștenită de contele Sámuel (al II-lea) Teleki când, după moartea tatălui său, contele Sándor (I) Teleki, în 1754, moșiile au fost împărțite între fii. Sámuel Teleki a studiat la universități din Europa de Vest – Basel, Utrecht, Leiden și Paris –, iar ulterior s-a stabilit pe moșia din Dumbrăvioara împreună cu soția sa, Zsuzsanna Bethlen de Iktár, unde a inițiat ample lucrări de construcție: între 1769 și 1774 au fost ridicate cele două aripi opuse ale castelului – cea nordică și cea sudică –, precum și clădirea anexă din spatele aripii nordice, iar între 1782 și 1787 a fost amenajată grădina ornamentală barocă. Cripta familială de pe dealul din fața castelului a fost construită în 1801-1803. Cariera publică a lui Sámuel Teleki a cunoscut o ascensiune începând cu anii 1770, în paralel cu activitatea sa de construcție, iar din 1791 până la moartea sa a fost cancelar suprem al Transilvaniei. Cunoscut pentru fondarea Bibliotecii Teleki din Târgu Mureș, a fost un mecena generos al Dumbrăvioarei, și tot lui i se datorează construirea bisericii reformate, precum și ideea fondării unei școli, realizată ulterior de fiul său, Domokos.

Strănepotul cancelarului, exploratorul Africii, contele Sámuel (al VI-lea) Teleki, a moștenit moșia din Dumbrăvioara în 1882. Și-a urmat studiile medii la Colegiul Reformat din Debrecen, apoi le-a continuat la Göttingen și Berlin, unde a studiat științe politice și economice, precum și mineralogie, geologie, geografie și astronomie. Este cunoscut pentru celebra sa expediție africană din 1886-1888, sprijinită de prietenul său de vânătoare, arhiducele Rudolf al Austriei. În timpul expediției, a explorat regiuni necunoscute ale Africii, contribuind cu descoperiri importante la viața științifică a vremii, iar la întoarcere a adus numeroase obiecte etnografice, dintre care o parte sunt păstrate astăzi la Muzeul de Etnografie din Budapesta.

Castelul din Dumbrăvioara a căpătat forma sa finală la începutul secolului XX, după întoarcerea în țară a contelui Samu Teleki: între 1912 și 1914 s-a construit aripa centrală în stil neobaroc care unește aripile baroce, iar întregul ansamblu a fost modernizat, fiind introdus în clădiri curentul electric și apa.

Lucrările de construcție au fost întrerupte de Primul Război Mondial, astfel că interiorul aripii centrale neobaroce nu a fost niciodată finalizat, fiind folosit de familie ca depozit până la mijlocul secolului XX. După moartea fără urmași a contelui Sámuel Teleki în 1916, moșia din Dumbrăvioara a fost moștenită de nepotul său, contele Károly (al III-lea) Teleki, provenit din ramura de Sárpatak (Glodeni), cunoscut sub numele de „Contele Pufi”. La acea vreme acesta era administratorul Bibliotecii Teleki, dar în 1942 familia l-a înlăturat din funcție, deoarece vânduse în străinătate mai multe volume valoroase ale colecției. Din cauza unui scandal legat de numele său, în 1940 a divorțat de soția sa, Gemma Teleki, ulterior emigrând în America împreună cu cea de-a doua soție.

Perioada după naționalizare

După cel de-al Doilea Război Mondial, castelul a fost devastat de trupele militare care au trecut prin zonă, iar sălile aripii centrale au fost folosite ca închisoare pentru prizonieri de război germani și maghiari. Mobilierul castelului și obiectele de valoare muzeală au fost aproape complet distruse sau s-au pierdut, arhiva familiei a fost arsă, iar arborii din parc au fost distribuiți săracilor din localitate.

După naționalizare, clădirea a găzduit o școală agricolă până în anul 2010, iar până în 2019 a fost închiriată de Liceul Tehnologic local. Moșia s-a retrocedat în 2005 copiilor ultimilor proprietari de dinaintea naționalizării – contele Károly Teleki și Gemma Teleki –, care trăiau în străinătate. În ianuarie 2015, aceștia au scos proprietatea la vânzare. Mai multe persoane s-au arătat interesate de fosta reședință nobiliară, iar în ceea ce privește utilizarea acesteia, au fost propuse diverse idei, însă, din cauza lipsei fondurilor, niciuna nu s-a concretizat. Castelul și terenul aferent au fost cumpărate în octombrie 2019 de profesorul cardiolog dr. Imre Benedek din Târgu Mureș și de soția sa, dr. Theodora Benedek.

Ansamblul se află în prezent în proces de restaurare, fațadele exterioare și sălile interioare ale aripii centrale fiind deja finalizate: sala mare centrală, sala de mese și crama au devenit spații pentru evenimente, iar camerele mai mici au fost amenajate ca apartamente familiale. Castelul poate fi vizitat doar la cerere, găzduind în prezent conferințe medicale, simpozioane, workshop-uri și alte evenimente private.

Aspecte de istoria artei

Construcția castelului din Dumbrăvioara s-a desfășurat în două etape principale: în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului XX, în stil baroc și neobaroc. În secolul al XVIII-lea s-au construit două aripi separate, amplasate una în fața celeilalte, cu volumetrie și fațade identice: aripa nordică în 1769-1770, iar cea sudică în 1773-1774. Proiectantul acestui ansamblu neobișnuit este necunoscut, iar lucrările de construcție au fost conduse de maistrul zidar din Târgu Mureș, Pál Schmidt. La lucrări au participat în mare parte meșteri din Târgu Mureș, dintre care unii sunt cunoscuți nominal: zidarul Friedrich Poch, dulgherul Mihály Győrfi, tâmplarul Tamás Henne și lăcătușul Jacob Mizler. La lucrările de pietrărie și decor interior a contribuit și pietrarul clujean Josef Hoffmayer (tatăl sculptorului Simon Hoffmayer). Clădirea anexă aflată în spatele aripii nordice, de dimensiuni mari și plan în formă de U, a fost construită în 1781-1782 de către maistrul zidar Johann Hoffman. Din aceasta se mai păstrează astăzi doar partea paralelă cu drumul principal. În spatele aripii sudice se afla odinioară un manej mare cu plan semicircular, construit, conform inscripției de pe fațadă, în anul 1825, dar care a fost distrus la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Aripa centrală (vestică) neobarocă a fost construită în 1912-1914, fiind proiectată de arhitectul budapestan István Möller și executată de arhitectul-antreprenor Lajos Csiszár din Târgu Mureș. Noua aripă a unificat părțile anterior separate ale clădirii, formând un ansamblu în formă de U care încadrează o curte de onoare (cour d’honneur). Este de presupus că spațiile reprezentative și apartamentele familiei urmau să fie amenajate în această aripă centrală, însă între cele două războaie mondiale nu s-a reușit finalizarea lucrărilor, astfel încât noua aripă a fost folosită ca depozit. Apartamentele familiei au rămas în aripa nordică, pe când spațiile gospodărești și cele pentru personal se aflau în aripa sudică.

Fațadele aripilor de nord și de sud sunt aproape identice, diferențiindu-se doar prin câteva detalii minore. Ambele clădiri sunt parter și au un aliniament longitudinal, fiind marcate de câte două pavilioane de colț cu acoperișuri mansardate, două porticuri proeminente cu frontoane și o intrare centrală, ușor ieșită din planul fațadei, de asemenea încununată cu fronton. Fațada principală a aripii centrale este articulată prin două pavilioane de colț și un rezalit central, în care este amplasată intrarea principală în clădire. Acest corp nou a fost conectat la aripile mai vechi prin două pasaje arcuite, destinate accesului trăsurilor, iar deasupra celui dinspre sud a fost amenajată o terasă cu balustradă din piatră.

Spațiile reprezentative și rezidențiale ale familiei – precum sala festivă, casa de zi, casa domnului, casa doamnei, precum și casele feciorilor și fetelor – se aflau în aripa nordică. József Biró a avut oportunitatea de a vedea castelul în toată splendoarea sa, descrierile sale oferind o imagine sugestivă a amenajării unei reședințe nobiliare impunătoare. Sălile erau decorate cu mobilier în stil rococo, zopf și empire, cu șemineuri din marmură colorată și sobe de teracotă albe, în stil Ludovic al XVI-lea. În saloane se aflau numeroase obiecte de valoare muzeală, precum colecția de arme – care conținea și o sabie de paradă cu pietre prețioase și blazon aparținând lui Mihály Teleki – sau colecția de trofee de vânătoare, cu piese provenite din Africa și India.

Castelul era înconjurat odinioară de un parc amenajat în două etape. Grădina ornamentală barocă a fost realizată între 1782 și 1787 de grădinari cehi și moravi: Andreas Koppmann, Frantz Leerch și Franz Jarschel. Aceasta a fost transformată la mijlocul secolului al XIX-lea într-un parc englezesc, cu iazuri, piste de antrenament și dresaj ecvestru.

Curiozități

Intenția contelui Sámuel (al II-lea) Teleki de a înființa o bibliotecă s-a conturat încă din tinerețe, în perioada studiilor sale în străinătate. La întoarcerea din aceste călătorii, a adus cu el mai multe lăzi pline de cărți, care au constituit apoi nucleul colecției sale. O parte considerabilă din averea sa a fost dedicată achiziționării de cărți, biblioteca ajungând să numere peste 40.000 de volume, printre care se aflau incunabule, manuscrise și rarități bibliografice. Inițial, colecția a fost păstrată la Dumbrăvioara, apoi la Sibiu, iar la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost mutată la Târgu Mureș, în casa Wesselényi, moștenită de soția sa. Aranjarea cărților a fost supravegheată personal de către conte, iar bibliotecarul său, József Szász, a întocmit un catalog modern al colecției. Soția contelui, Zsuzsanna Bethlen, era la rândul ei o pasionată colecționară de carte; după moartea sa, în 1799, colecția sa, compusă din cărți în limba maghiară, a fost integrată în biblioteca soțului. În testamentul său, contele și-a obligat moștenitorii să continue funcționarea bibliotecii – sub anumite condiții – în scop public. Astfel a luat naștere la începutul secolului al XIX-lea „Teleki Téka”, Biblioteca Teleki, considerată astăzi una dintre cele mai importante moșteniri culturale ale orașului Târgu Mureș.

Strănepotul contelui Sámuel (al II-lea) Teleki, contele Sámuel (al VI-lea) Teleki – cunoscut colocvial Samu Teleki – organiza frecvent vânători pe domeniul său din Dumbrăvioara, ocazii cu care castelul său era vizitat de aristocrați europeni precum arhiducele Rudolf al Austriei, arhiducele Leopold al Bavariei și moștenitorul tronului austro-ungar, Franz Ferdinand. Vânătorile desfășurate în Munții Gurghiu au fost imortalizate de cunoscutul pictor al vremii, cehul Venceslav Melka, care își desfășura activitatea la Cluj: două dintre tablourile sale decorau odinioară pereții castelului din Dumbrăvioara. Contele obișnuia să vâneze și în timpul expediției sale africane, iar trofeele sale valoroase și rare erau păstrate în castel. Din păcate, majoritatea acestora au fost distruse după cel de-al Doilea Război Mondial; câteva exemplare au fost transferate la Centrul Educațional Silvic din Gurghiu.

Bibliografie

  1. Zoltán Bicsok – Zsolt Orbán, „Isten segedelmével udvaromat megépítettem…” Történelmi családok kastélyai Erdélyben. Editura Gutenberg, Miercurea Ciuc, 2012.
  2. József Biró, Erdélyi kastélyok. Új Idők Irodalmi Intézete, Budapesta, 1943.
  3. Gyula Keresztes, Maros megyei kastélyok és udvarházak. Editura Impress, Târgu Mureș, 1995.
  4. János Orbán, Egy erdélyi kastélyleltár 1787-ből. In: Korunk. vol. 16. nr. 12. 2005. pp. 69–82.
  5. János Orbán, A sáromberki Teleki-kastély. In: István Feld–Sélysette Somorjay (ed.), Kastélyok évszázadai, évszázadok kastélyai. Tanulmányok a 80 éves Koppány Tibor tiszteletére. Budapesta, 2008. pp. 211–232.

Contact

Dumbrăvioara, Strada Principală, nr. 340.
Cum ajungeți aici?