CONACUL GYÁRFÁS

Orașul Cristuru Secuiesc (Székelykeresztúr) apare pentru prima dată în izvoarele scrise în anul 1332, sub denumirea „Sancta Crux”. Denumirea „Keresztúr” a fost consemnată pentru prima dată în 1505, iar nu mult mai târziu localitatea este menționată și cu atributul „Székely”. Așezarea cu rang de târg era centrul Scaunului Keresztúr, unitate administrativă autonomă. Satul „Keresztúrfalva”, unde se afla conacul despre care este vorba, a fost unit cu Cristuru Secuiesc în anul 1883.

Pe locul conacului Gyárfás se afla o clădire din secolul al XV-lea, ale cărei vestigii au fost descoperite în cadrul cercetărilor arheologice efectuate recent. Pe baza cercetărilor, această casă a fost construită de familia Nyújtódi și a fost distrusă cândva la sfârșitul secolului al XVI-lea. Familia Nyújtódi, de religie catolică, a părăsit pentru o vreme localitatea în a doua jumătate a secolului al XVI-lea – probabil după ce o parte importantă a populației din Cristuru Secuiesc a trecut la credința unitariană. Familia s-a întors abia la sfârșitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea, după care a început o nouă etapă de construcții. Atunci a fost ridicată aripa sud-vestică care constituie baza actualului conac.

La începutul secolului al XVII-lea, conacul se afla în proprietatea lui Demeter Nyújtódi, fiind moștenit ulterior de fiii săi, Ferenc și Demeter Nyújtódi. La mijlocul secolului al XVII-lea, proprietatea a intrat în posesia lui Mátyás Huszár. Mátyás Huszár de Brenhida era unul dintre cei mai importanți membri ai ramurii transilvănene a familiei: mare paharnic al principelui, mare maestru al hergheliilor, comite al comitatului Târnava și căpitan suprem al Scaunului Mureș. Tatăl său, Péter Huszár, a fost una dintre personalitățile marcante ale luptelor antiotomane ale epocii și s-a stabilit în Transilvania din Transdanubia la chemarea lui Zsigmond Báthory. Cele mai importante domenii transilvănene ale familiei Huszár se aflau la Apalina (Abafája) și Filiaș (Fiatfalva). Filiaș, situată în vecinătatea localității Cristuru Secuiesc, a intrat în posesia lui Mátyás Huszár ca donație din partea principelui György Rákóczi I. După moartea sa, survenită în 1652, proprietățile au fost moștenite de fiica sa, Borbála, și de primul ei soț, György Torma. Din căsătoria dintre Borbála Huszár și György Torma s-a născut Éva Torma, mama lui Kelemen Mikes, autorul Scrisorilor din Turcia. În 1676, Borbála Huszár s-a căsătorit cu al doilea soț al său, János Nemes de Hídvég, căpitan suprem al Trei Scaune, nunta fiind sărbătorită în castelul din Fiatfalva. Cuplul a avut doi fii, dintre care Domokos Nemes a primit domeniul din Filiaș, iar Mátyás Nemes domeniul din Cristuru Secuiesc.

Din secolul al XVIII-lea, Cristuru Secuiesc și Filiaș au fost moștenite pe linie feminină, având multă vreme aceiași proprietari. La mijlocul secolului, proprietatea se afla în mâinile Klárei, fiica lui Mátyás Nemes și a Borbálei Ugron. De la ea a moștenit-o unica sa fiică, Julianna Bethlen, născută din căsătoria cu contele Sámuel Bethlen de Bethlen. Julianna Bethlen s-a căsătorit cu Farkas Wesselényi; dintre fiicele lor, Júlia a primit domeniul din Cristuru Secuiesc, iar Orsolya pe cel din Filiaș. Despre starea conacului în secolul al XIX-lea aflăm din inventarul întocmit în 1812, după moartea lui Farkas Wesselényi, în care au fost consemnate atât bunurile din Filiaș, cât și cele din Cristuru Secuiesc.

În 1819, Cristuru Secuiesc a fost moștenită de Pál Kemény, fiul Júliei Wesselényi și al lui Lajos Kemény de Gyerőmonostor. Din căsătoria sa cu Rákhel Teleki s-a născut Polixéna Kemény, care în 1839 a devenit soția lui Domokos Gyárfás de Lécfalva. În 1854, Polixéna Kemény a moștenit domeniul și conacul de aici, care au intrat astfel în proprietatea familiei Gyárfás. În 1862, Domokos Gyárfás și-a stabilit aici și centrul domeniului. Cuplul a avut doi copii, Endre și Malvin. Domeniul a fost moștenit de Endre, care în 1888 a restaurat și modernizat conacul.

Istoria construcției conacului este rezumată de placa de piatră amplasată deasupra intrării principale, pe care se poate citi: „E ház három izben épült. 1728 – 1746 és 1775-ben. Javittatta Gyárfás Endre 1888-ban.” („Această casă a fost construită în trei etape. În 1728, 1746 și 1775. A fost reparată de Endre Gyárfás în 1888.”) Pe baza acestei inscripții se poate presupune că forma actuală a conacului a fost realizată în perioada în care proprietatea aparținea familiilor Bethlen și Wesselényi.

Ultimii proprietari ai conacului înainte de naționalizare au fost Pál Gyárfás și Judit Fejérváry. Pál Gyárfás nu a trăit până la momentul naționalizării, iar văduva sa a emigrat în Anglia după deportare. Cuplul nu a avut copii, astfel că ramura din Cristuru Secuiesc a familiei Gyárfás s-a stins.

După naționalizare, în conac au funcționat o maternitate, un spital de boli pulmonare, iar în anii 1990 un centru educațional pentru copiii ceangăi. De la începutul anilor 2000 și până în 2024, clădirea a găzduit un centru pentru copii cu dizabilități severe. Imobilul a fost întreținut în permanență, reușind astfel să traverseze în stare bună această perioadă plină de încercări.

În prezent, conacul se află în proprietatea consiliului local. Între 2024 și 2026 a fost restaurat, acordându-se o atenție deosebită picturilor murale și decorațiilor din stuc ale plafoanelor. Din vechiul mobilier au fost salvate un pian, trei albume foto de familie și un bufet de sufragerie, care pot fi admirate în clădirea renovată. În conac vor fi amenajate spații comunitare, valorificându-se pivnițele, parterul și mansarda.

Conacul Gyárfás se află în partea de nord-vest a orașului, în mijlocul unui parc. Clădirea parter are un plan în formă de L. Fațada principală este accentuată de un pridvor deschis, susținut de doi pilaștri dreptunghiulari și încununat de un fronton triunghiular. Deasupra intrării principale se află o placă de piatră cu inscripție. În spatele pridvorului se află un vestibul, al cărui volum dreptunghiular iese în afara planului clădirii. Colțurile rotunjite ale acestui corp sunt încadrate de pilaștri cu capiteluri compozite. Pe colțul din dreapta este amplasată o placă memorială din marmură albă care amintește de vizita lui Petőfi. Placa comemorativă a fost instalată în 1928, la inițiativa lui Kálmán Szentiváni, profesor al liceului unitarian din Cristuru Secuiesc. O altă placă memorială de pe fațada principală îl comemorează pe generalul József Bem, una dintre figurile militare importante ale Revoluției de la 1848–1849. În partea stângă a vestibulului se află intrarea în pivniță.

De-a lungul fațadei dinspre curte se întinde o verandă în formă de L. Aceasta este susținută de stâlpi dreptunghiulari cu muchii teşite și este prevăzută cu un parapet traforat. Veranda a fost probabil construită în timpul transformărilor din 1888. Inițial era deschisă, iar în jurul anului 1970 a fost închisă. În timpul restaurării a fost readusă la forma sa originală. Fațadele conacului sunt articulate prin ferestre simple, cu închidere dreaptă, și prin pilaștri cu capiteluri compozite. Aceeași articulare se regăsește și pe fațada din spate, în spatele verandei cu coloane.

Cea mai importantă încăpere a conacului este „Marea Sală”, situată în aripa vestică, al cărei tavan este decorat cu stucaturi în stil baroc și rococo. Acestea reprezintă motive vegetale, panglici și ornamente de tip rocaille. Stucaturile datează probabil din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, deoarece sunt deja menționate în inventarul realizat în 1812: „Trecând printr-o ușă simplă, nevopsită, căptușită cu scânduri de brad, cu două canaturi pe patru balamale de fier, fără cheie, cu închidere completă, în Marea Sală, a cărei stucatură împodobită cu ornamente elegante nevopsite, pe partea de sud, aproximativ la mijloc, s-a prăbușit pe o mică porțiune deoarece capetele grinzilor putreziseră.” Un aspect interesant al stucaturilor este faptul că ele au fost probabil realizate manual, la fața locului, deoarece unele elemente sunt modelate dinamic și cu mare atenție la detalii, în timp ce altele sunt executate mai puțin precis. Stucaturile modelate manual au fost caracteristice până în secolul al XVIII-lea, fiind ulterior înlocuite de elemente prefabricate. Ferestrele sălii au fost, cel mai probabil, amenajate în aceeași perioadă cu realizarea stucaturilor; ele au închideri arcuite și elegante, care se armonizează cu decorul tavanului. Inițial, încăperea avea probabil trei ferestre, iar intrarea nordică a sălii a fost creată prin transformarea celei de-a treia ferestre. Pe lângă „Marea Sală”, la fel de reprezentativă era probabil și încăperea alăturată, acoperită cu boltă semicilindrică și decorată cu stucaturi. Cele două încăperi au fost, cel mai probabil, amenajate în perioada barocă, în timpul lucrărilor de construcție din 1775.

Conacul era odinioară decorat atât la exterior, cât și la interior cu picturi murale, care au ieșit la iveală într-o stare foarte fragmentară. În jurul ferestrelor fațadei principale se pot observa fragmente de picturi care imitau elemente arhitecturale sau ancadramente de ferestre. Decorul exterior iluzionist, realizat în nuanțe de roșu și ocru, poate fi rezultatul intervențiilor din secolul al XIX-lea. În sala mare se păstrează urme ale unor picturi decorative provenind din două perioade diferite; ambele au fost realizate cu șabloane și reprezintă motive florale stilizate.

Sub intrarea principală a conacului, o ușă cu cadru de lemn conduce spre pivnița boltită, susținută de pilaștri. Pe unul dintre stâlpii cadrului de lemn se poate vedea o rozetă sculptată, alături de anul 1746. Această dată apare și pe placa de piatră amplasată deasupra intrării principale, astfel încât este posibil să indice perioada de construcție a conacului. Totuși, stâlpul se află într-o poziție secundară; inițial, probabil făcea parte dintr-o poartă secuiască, despre amplasamentul căreia nu există date precise. Inventarul din 1812 menționează o poartă secuiască cu foișor pentru porumbei, deasupra cărei intrări se afla însă inscripția „Anno 1758. Diebus Juli”. Cele două încăperi de pivniță aflate sub aripa vestică a conacului pot data din secolele XV–XVI, în timp ce pivnița de sub sala mare este de dată mai târzie.

Sándor Petőfi și-a petrecut ultima seară în conacul Gyárfás, la 30 iulie 1849. Din Cristuru Secuiesc a pornit în ziua următoare spre bătălia de la Albești (Fehéregyháza), de unde nu s-a mai întors niciodată. Sándor Petőfi a vizitat conacul la invitația lui Zsigmond Varga, iar în sala mare de mese i s-a servit la cină mămăligă cu lapte de bivoliță. Seara petrecută în conac este cunoscută din scrisoarea memorialistică pe care Zsigmond Varga cel tânăr, fiul lui Zsigmond Varga, i-a adresat-o lui Endre Gyárfás în anul 1899: „La 30 iulie 1849, generalul Bem a sosit la Cristuru Secuiesc cu mica sa tabără […] Mai târziu s-a răspândit vestea că a sosit și Petőfi și că se află în piață. La auzul acestei vești, tatăl meu a urcat imediat în piață și l-a găsit pe Petőfi în fața prăvăliei comerciantului Antal Novák, stând de vorbă împreună cu alții. L-a invitat la cină, la mămăligă cu lapte de bivoliță. El a acceptat invitația cu plăcere și bucurie. […] După cină, care s-a desfășurat într-o atmosferă foarte plăcută, au ieșit în grădină și, așezându-se pe bănci, au început curând să cânte […] În această dispoziție plăcută a rămas societatea până la miezul nopții. La ora 12 fiecare s-a retras la locul său de cazare. La despărțire, Petőfi a promis că, dacă lupta va avea un deznodământ fericit, se va întoarce. Nu s-a întors, dar spiritul său a rămas în inimile oamenilor.”

Evenimentele petrecute în grădină sunt înconjurate de mai multe legende. Potrivit uneia dintre ele, Petőfi, stând sub părul din grădină, a scris la cererea fiicei gazdei o scurtă poezie de trei versuri în albumul ei de amintiri. Dacă legenda este adevărată, aceasta ar fi fost ultima poezie a poetului, însă nu s-a păstrat nicio dovadă în acest sens. Se spune, de asemenea, că în acea seară Petőfi a recitat poezia sa „Egy gondolat bánt engemet…” („Un gând mă chinuie…”), dar nici pentru această afirmație nu există izvoare certe. Rămășițele părului sub care oaspeții și-au petrecut seara pot fi văzute și astăzi în parc, sub un pavilion construit în jurul său. În fața copacului, pe o mică placă memorială, se poate citi poezia scrisă de Sándor Kányádi în 1954: „Haldoklik az öreg tanú,/ Petőfi vén körtefája./ Azt beszélik ő látta volt/ verset írni utoljára.” („Moare bătrânul martor,/ bătrânul păr al lui Petőfi./ Se spune că el l-a văzut/ scriind poezie pentru ultima dată.”) Părul s-a uscat la începutul anilor 1970, dar ulterior a fost replantat de mai multe ori. Astăzi, el este un simbol important al localității și un loc de comemorare.

1. János Fehér, Ansamblul Conacului Gyárfás din Cristuru Secuiesc (jud. Harghita). Studiu preliminar de istoria artei. Baraolt, 2023.
2. Anna-Mária Mednyánszky Simó – Zsolt-István Mednyánszky Simó, Cercetare de parament. Conacul Gyárfás. Str. Petőfi Sándor 34 Cristuru Secuiesc. Odorheiu Secuiesc, 2023.
3. Zsolt Nyárádi, Raport de diagnostic arheologic. Cristuru Secuiesc (jud. Harghita), Str. Petőfi Sándor nr. 34 (Conacul Gyárfás). Odorheiu Secuiesc, 2023.