CONACUL APAFI

Mălâncrav (Almakerék) apare pentru prima dată în izvoarele scrise în anul 1305, când este menționat ca fiind în posesia familiei Apafi, descendentă din neamul Becse-Gergely. Documentul consemnează tocmai momentul în care fiii lui Apa, Gergely și Jakab, precum și fiul fratelui lor Miklós, Gergely, își împart posesiunile din Transilvania după un îndelungat proces. Documentul are o mare importanță, deoarece enumeră domeniile străvechi ale neamului situate de-a lungul Târnavelor și Someșului, printre care se regăsește și Mălâncrav. Informații valoroase suplimentare despre proprietățile familiei Apafi sunt cuprinse într-un document din 1560, care consemnează împărțirea bunurilor între István, Imre și András Apafi, precum și unchiul lor, Gergely. Din această sursă se cunoaște că, până la mijlocul secolului al XVI-lea, familia deținea deja curii la Ibașfalău (astăzi Dumbrăveni, Erzsébetváros), Nușeni (Apanagyfalu), Viișoara (Csatófalva) și Mălâncrav, dintre care cele din Ibașfalău și Apanagyfalu erau considerate cele mai importante. Curia cu două încăperi, prevăzută cu pivniță boltită, ar fi putut fi construită la sfârșitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea, folosindu-se materialele „casei pustii” din Mălâncrav menționată în document. Comanditarul ei a fost probabil comitele de Târnava Miklós Apafi (al VII-lea) sau fiul său, consilierul princiar György Apafi (al III-lea).

Curia a fost ulterior reconstruită în mai multe etape, primele lucrări mai ample desfășurându-se la începutul anilor 1650, la comanda văduvei lui György Apafi (al III-lea), Borbála Petki. În anii 1670, fiul lor, principele Mihály Apafi I, și soția sa, Anna Bornemisza, au continuat construcțiile la Mălâncrav. Atunci clădirea a fost extinsă cu trei încăperi boltite și bogat decorate, pierzându-și astfel planul simetric, dar dobândind dimensiunile sale impresionante actuale. Mihály Apafi I a murit în aprilie 1690 în cetatea Făgăraș (Fogaras), după care familia nu a mai locuit la Mălâncrav. Singurul său fiu care a ajuns la maturitate, Mihály Apafi al II-lea, a fost considerat doar nominal principe al Transilvaniei, fără a domni efectiv. A fost ales principe încă din 1681, în timpul vieții tatălui său, însă din cauza vârstei fragede nu a putut participa la viața politică. Diploma Leopoldinum a instituit un guberniu până la majoratul său, însă în anul în care a devenit major, împăratul Leopold I l-a internat la Viena, de unde nu s-a mai putut întoarce. Astfel, guberniul a rămas în Transilvania, iar Mihály Apafi al II-lea, sub presiunea Curții vieneze, a renunțat în 1701 la titlul princiar, primind în schimb o rentă anuală și titlul de principe imperial. Din căsătoria sa cu Kata Bethlen nu s-au născut copii, astfel că odată cu moartea sa în 1713, familia princiară s-a stins.

După moartea sa, domeniile Apafi au rămas în posesia văduvei, Kata Bethlen, care în 1722 a încheiat un acord cu tezaurul, prin care a cedat dreptul de proprietate asupra vechilor domenii de familie în schimbul unei sume importante de despăgubire, păstrând însă dreptul de utilizare până la moarte. După moartea lui Kata Bethlen în 1725, tezaurul a intrat în posesia bunurilor, însă în baza contractului de moștenire din 1584, și familia Bethlen le-a revendicat. În 1584 fusese încheiat acel contract între familiile Apafi și Bethlen, conform căruia, în cazul stingerii uneia dintre familii, toate bunurile acesteia reveneau celeilalte. În consecință, contele Ádám Bethlen (I) a intentat proces împotriva tezaurului, care s-a încheiat în 1776 cu o decizie favorabilă familiei Bethlen. Tezaurul a restituit o parte din vechile domenii Apafi, iar pentru restul a acordat despăgubiri. La începutul secolului al XIX-lea, stăpânul Mălâncravului era Pál Bethlen (al IV-lea), care a transformat curia în stil clasicist, conferindu-i forma actuală. În 1848, răsculații români au provocat distrugeri semnificative clădirilor de pe domeniu, motiv pentru care ulterior au fost efectuate lucrări de restaurare.

Familia Bethlen a vândut în cele din urmă domeniul de la Mălâncrav familiei Szentkereszty, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarii erau baronul Zsigmond Szentkereszty de Zágon și soția sa, contesa Anna Haller de Hallerkő. Ei sunt considerați ultimii mari proprietari aristocrați ai Mălâncravului, deoarece moștenitorii lor au vândut domeniul la cumpăna secolelor unei familii burgheze din Ungaria, iar în 1920 acesta a ajuns în proprietatea Bisericii Evanghelice.

În castel, după naționalizare, a funcționat un cămin cultural. În perioada comunismului, starea clădirii s-a degradat puternic, în special după ce, în ultima perioadă, a fost scoasă din uz. În 1989, Biserica Evanghelică a recuperat clădirea, iar în anul 2000 a vândut-o Fundației Mihai Eminescu Trust. Fundația a restaurat clădirea între anii 2003 și 2007. Lucrările au fost coordonate de arhitectul Jan Hülsemann, precum și de maeștrii constructori Fritz Klutsch și Ernst Linzing, iar grădina a fost proiectată de Catherine Fitzgerald. Conacul funcționează ca pensiune din 2007, având cinci dormitoare, o sală de mese și o bibliotecă plină de cărți vechi de o valoare inestimabilă.

Conacul Apafi din Mălâncrav se află în apropierea bisericii fortificate evanghelice, pe vârful versantului. Nucleul clădirii este format din conacul construit la sfârșitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea, care avea un nivel de pivniță boltit cu două travee și, corespunzător, un parter tot cu două travee. Astfel, clădirea putea fi inițial o construcție cu două ori trei încăperi, aliniate pe axa tindă–bucătărie. Aceasta a fost extinsă ulterior, în timpul principelui Mihály Apafi I, cu trei încăperi boltite. Despre bogata decorație pictată a acestor trei încăperi, care au perturbat simetria fațadei, amintesc inventarele ulterioare, precum și István Wesselényi în jurnalul său. În partea dreaptă a tindei, spre zidul de apărare al bisericii, se aflau „sala de mese” și „casa domnului”, iar în partea stângă „casa doamnei” și „camera fetelor”, din aceasta din urmă o scară ducând în grădina de flori. Tinda, situată pe axa centrală a fațadei, era accesibilă odinioară printr-un pod de lemn cu rampă înclinată, pe ale cărui laturi se aflau câte un foișor, acestea fiind legate între ele printr-un coridor. Podul de lemn era conectat cu conacul, construit fără prispă, printr-un pod mobil, care putea fi acționat cu ajutorul unui mecanism cu scripete.

Conacul a fost transformat la începutul secolului al XIX-lea în stil clasicist, dobândindu-și atunci forma actuală. Clădirea cu plan dreptunghiular alungit, cu un singur nivel, are ca element cel mai frumos pridvorul deschis al fațadei principale, articulat cu coloane ionice. Centrul fațadei principale este accentuat de un portic închis, puternic ieșit în relief, pe frontonul căruia se află blazonul în relief care păstrează memoria familiei Apafi, ctitorii. Deasupra intrării, o placă memorială în limba latină consemnează meritele fundației care a realizat restaurarea.

O mare parte a monumentelor arhitecturale din Mălâncrav este legată de numele familiei Apafi. Biserica fortificată evanghelică a fost construită de Péter Apafi în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, iar ulterior a fost extinsă și transformată de Miklós Apafi. Fortificarea ei a avut loc în secolul al XV-lea. Iobagii sași care trăiau în așezare au participat și ei la construcție, astfel că familia nobiliară le-a pus biserica la dispoziție, aceasta rămânând în posesia lor și după trecerea lor la credința evanghelică, în timp ce familia Apafi a adoptat religia reformată. Particularitatea bisericii constă în faptul că interiorul său este decorat cu spectaculoase picturi murale din secolul al XIV-lea, considerate printre cele mai importante monumente ecleziastice din Transilvania. Picturile murale au fost acoperite cu var în 1882, iar descoperirea lor a avut loc între anii 1913 și 1914. În biserică se află de asemenea un altar poliptic din secolul al XV-lea, care este unul dintre cele mai vechi altare poliptice păstrate în forma sa originală din Transilvania. Comanditarul său a fost tot familia Apafi, iar pe cele două părți ale imaginii principale reprezentând Madonna întronată apare și cuplul donator, Mihály Apafi și Klára, însoțiți de sfinții lor protectori, Arhanghelul Mihail și Sfânta Clara.

Mălâncrav nu a fost doar domeniul străvechi și unul dintre centrele de proprietate ale familiei, ci și locul lor de înmormântare. Capela funerară a familiei era situată vizavi de biserică, pe partea estică a văii. Capela a fost construită de György Apafi (al III-lea), aici fiind înmormântați copiii săi decedați prematur, el însuși în 1635, fiul său Gergely în 1637, iar soția sa, Borbála Petki în 1660. György Apafi (al III-lea) este cunoscut mai ales datorită monumentului său funerar bogat ornamentat, considerat capodopera a renumitului pietrar sibian Elias Nicolai. Monumentul funerar a fost realizat inițial pentru capela funerară din Mălâncrav, iar în prezent poate fi văzut la Muzeul Național al Ungariei. Pe partea superioară a sarcofagului este reprezentată figura defunctului, György Apafi, în armură completă, simbolizând cariera sa glorioasă și rangul său social înalt. Particularitatea sa constă în faptul că figura este reprezentată în poziția culcat-rezemat pe cot, caracteristică sculpturii funerare poloneze. Ca exemplu similar poate fi menționat doar monumentul funerar al lui György Sükösd din Tirimia (Nagyteremi), realizat de meșterul din Cluj (Kolozsvár), Péter Diószegi, și care poate fi văzut astăzi la Muzeul de Istorie din Cluj-Napoca. Capela din Mălâncrav a fost distrusă de răsculații români din 1848, când și monumentul funerar al lui György Apafi a suferit daune semnificative, după ce clopotul capelei a fost aruncat peste el.

Este de menționat că inițial în această capelă au fost înmormântați Mihály Apafi I și Anna Bornemisza, precum și mai târziu trupurile aduse de la Viena ale fiului lor, Mihály Apafi al II-lea, și ale lui Kata Bethlen. Rămășițele lor au fost mutate în 1790 în cripta de sub sacristia bisericii evanghelice, iar în 1909 au fost depuse spre odihnă veșnică în Biserica Reformată de pe strada Farkas (astăzi strada Mihail Kogălniceanu) din Cluj-Napoca.

1. Zoltán Bicsok – Zsolt Orbán, „Isten segedelmével udvaromat megépítettem…” Történelmi családok kastélyai Erdélyben. Editura Gutenberg, Miercurea Ciuc, 2012.
2. András Kovács, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1541–1720. Editura Polis, Budapesta-Cluj-Napoca, 2003.