CASTELUL TISZA

Localitatea Ghiorac (Erdőgyarak) apare pentru prima dată în izvoarele scrise în anul 1347, sub forma Gyarak. În 1429 a fost consemnat sub numele de Kis-Gyarak, iar în 1481 sub cel de Nagy-Gyarak. În cursul secolului al XV-lea s-a aflat în stăpânirea familiilor Izsáki și Bessenyey, iar din 1481 și familia Torday apare în rândul proprietarilor. Odinioară era considerată o așezare de sine stătătoare, însă în prezent de Ghiorac aparține și Cighid (Csegőd), unde se află impunătorul castel în stil istorist al familiei Tisza. Cighid a fost unul dintre cele mai importante centre domeniale ale familiei Tisza și face parte din proprietatea familiei din anul 1761.

Potrivit tradiției istorice, rădăcinile familiei Tisza ajung până în epoca regilor din dinastia Árpád. Primul strămoș cunoscut al familiei a fost György Tisza (I), care a fost reprezentantul comitatului Zaránd și căpitanul cetății Borosjenő. În 1636 a primit o importantă donație funciară de la principele György Rákóczi I. Proprietățile sale se aflau în regiunile de pe lângă Mureș, în comitatele Arad, Csanád și Temeș, în mare parte în teritorii expuse frecvent hărțuirilor și distrugerilor provocate de turci. Și-a stabilit reședința la Ineu (Borosjenő), care la acea vreme era un puternic bastion de apărare al Principatului Transilvaniei.

După ce Ineu, iar apoi și Oradea (Nagyvárad) au ajuns în mâinile turcilor, familia Tisza și-a pierdut aproape toate proprietățile, deoarece acestea se întindeau în cea mai mare parte în împrejurimile cetăților ocupate. Familia s-a refugiat atunci în Transilvania, unde și-a administrat proprietățile mai mici de la Cristuru Secuiesc (Székelykeresztúr) și Gurghiu (Görgényszentimre). Curtea vieneză a împărțit ulterior teritoriile recucerite între susținătorii împăratului, astfel că proprietățile familiei Tisza din Ineu au ajuns în mâinile unei rude a împăratului, ducele Rainaldini de Modena. Membrii familiei rămase fără avere au luptat timp de trei generații pentru recuperarea proprietăților. Proprietățile familiei au fost recuperate de László Tisza (I), menționat anterior, în anul 1760, după un proces îndelungat. Totuși, el nu a primit proprietățile din comitatele Bihor și Zaránd pe care familia le pierduse anterior, ci comunele Geszt și Mezőgyán din Ungaria, oferite în schimb. După aceea și-a părăsit proprietatea de la Cristuru Secuiesc și s-a mutat din Transilvania la Geszt. Geszt, împreună cu satele din împrejurimi, a rămas în proprietatea familiei Tisza până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Familia Tisza a dat Ungariei și doi prim-miniștri. Dintre aceștia, Kálmán Tisza a fost primul care a început amenajarea proprietății de la Cighid, prin construirea clădirilor gospodărești. În 1860 s-a căsătorit cu contesa Degenfeld-Schomburg Ilona. Cuplul a avut patru copii: István, Paulina, Kálmán cel tânăr și Lajos. Fiii săi au moștenit rangul de conte al fratelui său, Lajos Tisza, care nu avea copii, în baza testamentului defunctului. Astfel, István Tisza, Kálmán Tisza cel tânăr și Lajos Tisza au primit titlul de conte în anul 1897.

După moartea lui Kálmán Tisza cel bătrân, survenită în 1902, proprietatea de la Cighid a fost moștenită de Kálmán Tisza cel tânăr. Tot de el este legată și construirea castelului aflat pe proprietate, între anii 1892 și 1893. După Primul Război Mondial, în urma Tratatului de Pace de la Trianon, familia s-a împărțit în două ramuri, deoarece noile granițe de stat au separat proprietățile familiei Tisza. Vechea proprietate ancestrală de la Geszt a rămas în interiorul noilor granițe ale Ungariei și s-a aflat în proprietatea descendenților contelui István  Tisza până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Castelul de la Cighid și proprietatea aferentă au revenit României, acestea aflându-se în proprietatea contelui Kálmán Tisza cel tânăr.

Contele Kálmán  Tisza cel tânăr a studiat la colegiul din Debrecen, apoi a urmat studii de drept la Budapesta și Heidelberg. În 1897 s-a căsătorit cu contesa Erzsébet Keglevich, alături de care s-a stabilit pe proprietatea de la Cighid. Au avut trei copii: György, Imre și Aimée Erzsébet. Imre și-a pierdut viața în Primul Război Mondial, la vârsta de 16 ani. Aimée Erzsébet a devenit soția lui Mihály Teleki în 1934, nunta lor fiind sărbătorită la Cighid, după care s-au mutat la Gornești (Gernyeszeg), în castelul Teleki. Kálmán Tisza și-a administrat în mod profesionist proprietatea de la Cighid, fiind recunoscut drept un agricultor model. A creat un mediu frumos pentru familia sa: a construit castelul modern, dotat cu încălzire centrală, iluminat electric, apă curentă și băi și, de asemenea, a amenajat parcul imens care înconjura castelul. Nu departe de castel se aflau și o haltă de cale ferată și o casă de paznic, iar Kálmán Tisza a construit pe proprietate o rețea de cale ferată agricolă cu ecartament îngust și tracțiune animală.

Contele Kálmán Tisza a murit în 1947, însă încă din anii 1930 îi încredințase fiului său, György Tisza, înfloritoarea fermă-model de la Cighid. Acesta a fost ultimul proprietar al castelului și al domeniului de la Cighid înainte de naționalizare. Contele György Tisza s-a născut la Cighid și a studiat dreptul, economia și economia agrară. A continuat să dezvolte în mod exemplar ferma-model de la Cighid. În 1947 ocupa încă o funcție economică de conducere, în pofida faptului că, în temeiul legilor reformei agrare, o parte semnificativă a proprietăților fusese confiscată.

Castelul și proprietatea au fost naționalizate în 1949. Oamenii autorităților au deportat familia în noaptea de 3 martie: pe György Tisza, pe soția sa, Erzsébet Vékás, și pe fiul lor de un an și jumătate, György. Familia a fost trimisă cu domiciliu forțat la Târgu Mureș (Marosvásárhely), unde a trăit în condiții grele. Capul familiei a fost închis, pe baza unor acuzații fabricate, în închisoarea din Gherla (Szamosújvár), unde erau întemnițați deținuții politici condamnați la pedepse grele cu închisoarea. În această perioadă, soția sa s-a îmbolnăvit grav și a devenit incapabilă de muncă pentru o perioadă mai îndelungată. Fiul lor mai mare, György, a ajuns la un internat, iar cel mai mic, Kálmán, la orfelinatul din Șumuleu (Csíksomlyó), devenind ulterior elev intern al gimnaziului din Miercurea Ciuc (Csíkszereda). După mai mulți ani, Kálmán a reușit să se întoarcă la Târgu Mureș, unde a fost ajutat de o rudă îndepărtată a familiei, contele Dénes Béldi de Uzon, aflat și el cu domiciliu forțat la Târgu Mureș. György Tisza a fost eliberat din închisoare în 1964, într-o stare de sănătate foarte precară. După întoarcerea acasă, a reușit să se însănătoșească și a murit în 1980.

După naționalizare, în castel și în parc au fost amenajate mai întâi o bază de agrement sportiv și un centru de antrenament care a găzduit inclusiv echipa națională de fotbal a României. Ulterior, în clădirea intrată în declin a fost înființat un orfelinat pentru copii cu dizabilități. Copiii erau aduși aici din județul Bihor, precum și din Satu Mare (Szatmárnémeti), Cluj-Napoca (Kolozsvár), Hunedoara (Vajdahunyad) și Arad (Arad).

Căminul de copii a ajuns în centrul atenției în anii 1990, după ce publicația germană Der Spiegel a făcut public un documentar șocant despre condițiile inumane în care trăiau copiii. Atunci castelul a primit denumirea de „casa ororilor” sau „lagărul copiilor”. Între 1987 și 1990, aproape 138 de copii au murit din cauza tratamentului inuman. De atunci, căminul de copii a fost mutat în clădirile anexe din jurul castelului, însă în cealaltă parte a satului se construiește deja clădirea modernă destinată institutului. Castelul nu poate fi vizitat, deoarece curtea și clădirile sale anexe sunt folosite încă de institut.

După un proces îndelungat, castelul le-a fost retrocedat fiilor ultimului proprietar, contele György Tisza: György cel tânăr și Kálmán. György Tisza cel tânăt a murit în 2024, iar partea care îi revenea a fost moștenită de fiul său, Attila. Moștenitorii au restaurat acoperișul, însă, în pofida acestui fapt, starea clădirii se degradează treptat. Moștenitorii au decis să vândă castelul și proprietatea aferentă.

Castelul Tisza de la Cighid, care aparține de Ghiorac, a fost construit la comanda lui Kálmán Tisza cel tânăr, între anii 1892 și 1893, în stil istorist. Clădirea are un plan dreptunghiular, de care se alipesc corpuri de clădire de diferite dimensiuni și forme. În centrul fostei fațade principale a castelului, orientată spre est, se află un portic de mici dimensiuni, cu arcade, încoronat de un fronton. De o parte și de alta a porticului, fațada este articulată de pilaștri cu bosaje în benzi, între care se deschid ferestre de mari dimensiuni. La marginea dreaptă a fațadei principale se alipește un corp masiv, cu un singur nivel, decorat cu ferestre cu închidere dreaptă și cornișă deasupra. La marginea stângă a fațadei principale se află un rezalit asemănător unui turn, străpuns de ferestre realizate în mod similar. Turnul cu două niveluri este articulat de un brâu proeminent. În prezent, intrarea principală a clădirii se deschide pe latura nordică. Intrarea este vitrată, iar de o parte și de alta a acesteia, precum și la etaj, au fost amplasate ferestre mari, identice ca formă cu ușa. Partea inferioară a ferestrelor este decorată cu grilaje din fier forjat. Deschiderile sunt separate între ele de pilaștri cu bosaje în benzi.

Planurile castelului au fost realizate de Győző Czigler. Informațiile despre lucrările de construcție desfășurate la sfârșitul secolului al XIX-lea provin din scrisorile adresate de István Tisza lui Czigler; din acestea știm că zidurile clădirii erau deja ridicate în septembrie 1892. Czigler a trimis și cataloage din care comanditarul putea alege sobele, inclusiv soba de la Sliač (Szliács) pentru camera de fumat, precum și culorile și modelele de tapet. Spațiile interioare urmau să fie pardosite cu parchet american, însă, într-o primă etapă, numai vestibulul, sufrageria, camera de fumat, salonul, salonul mic, dormitorul și biroul au primit o asemenea pardoseală. În camera domnișoarei, salonul domnilor, camera de studiu a băiatului și dormitorul acestuia a fost montată dușumea. În afara acestor încăperi, castelul dispunea de baie și toaletă la fiecare nivel, precum și de o cameră de oaspeți, bucătărie și camere separate pentru servitori și guvernantă. În conformitate cu cerințele comanditarului, castelul prezintă forme mai simple decât proiectele de castele realizate anterior de Czigler. Viziunea puritană a familiei Tisza este reflectată de solicitarea adresată arhitectului cu privire la exteriorul și încăperile interioare ale castelului: „vă rog doar ca totul să fie menținut în culori discrete și, eventual, simplificat și mai mult”. De asemenea, s-a solicitat renunțarea la lucrările sculpturale și la „lucarnele” ornamentate. De altfel, familia Tisza a fost un client recurent al lui Győző Czigler, deoarece arhitectul întreținea o bună prietenie cu István Tisza. Palatul din Debrecen al familiei Tisza a fost reconstruit după planurile lui Czigler, iar în corespondență a fost menționată și reconstruirea castelului Tisza din Geszt, planificată în jurul anului 1895.

Castelul era odinioară înconjurat de un parc impunător, străbătut de alei pentru plimbări și călărie. Deoarece castelul a fost construit în mijlocul unei păduri mlăștinoase de stejari, stejarii seculari cu coroane bogate au fost păstrați în jurul clădirii și al parcului. Curtea de onoare din fața castelului era decorată cu fântâni arteziene și straturi de flori cu forme geometrice. În perioada sa de maximă înflorire, proprietatea era înconjurată de un vast parc de vânătoare.

În curtea castelului se află un izvor cu apă termală, care odinioară contribuia la asigurarea încălzirii clădirii și a alimentării cu apă caldă, însă în prezent nu este utilizat.

1. Elvira Oláh-Gál, A Tisza név még a vályogkunyhóban is veszélyes volt a kommunizmusban. Beszélgetés a borosjenői és szegedi gróf Tisza család marosvásárhelyi leszármazottjával, gróf Tisza Kálmánnal. In: Nobile Officium II. Az erdélyi történelmi családok XX. századi sorsa. Editura Székelyföld Alapítvány – Hargita. Miercurea Ciuc. 2022. pp. 103–147.
2. Enikő Tóth, Czigler Győző kastélyépületeihez. In: Műemlékvédelem. vol. LXIV. nr. 1–2. 2020. pp. 55–66.
3. Gróf Tisza Kálmán. A Tisza család (borosjenői és szegedi gróf). In: Gyöngy Kovács Kiss (ed.), Álló- és mozgóképek. Vázlat az erdélyi főnemességről. Editura Korunk, 2007. pp. 154–197.