CASTELUL SZENTKERESZTY

„De altfel, Arcuș oferă o priveliște foarte pitorească, iar la pitorescul său, pe lângă vechea biserică-fortăreață situată pe o înălțime, contribuie în mare măsură și frumosul castel al baronului Zsigmond Szentkereszty, care se înalță impunător în fața satului, în mijlocul unei splendide grădini amenajate.” Astfel menționează Balázs Orbán castelul din Arcuș, care este un monument deosebit al arhitecturii istoriciste din Trei Scaune.

Arcuș apare pentru prima dată în izvoarele scrise în anul 1332, sub forma Arkus. Primul proprietar cunoscut al satului a fost familia Benkő. Potrivit unui inventar din 1773, familia avea la acea vreme două conace în Arcuș, dintre care unul era „… la marginea de jos a satului, în partea dinspre miazăzi, un conac făcut din piatră, împreună cu clădirile care îi aparțin, cu grădini cu șuri, de zarzavaturi și livezi”, iar celălalt era „… în mijlocul satului, în partea dinspre miazănoapte, un conac construit din piatră”. Dintre acestea, conacul aflat în partea de jos a satului a fost, fără îndoială, predecesorul castelului.

Domeniul din Arcuș a ajuns cândva în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în împrejurări necunoscute, în mâinile familiei Daniel. Gábor, fiul lui Elek Daniel de Vargyas s-a născut deja la Arcuș, în anul 1824. În 1829 a fost întocmit un inventar al domeniului aflat în proprietatea lui Elek Daniel. Inventarul descrie în detaliu și cele două conace. Potrivit izvorului, clădirea care se afla pe locul castelului făcea parte dintre conacele mai distinse din Trei Scaune; era o clădire acoperită cu șindrilă, prevăzută cu două pridvoare, cu două pivnițe și alcătuită din zece camere. În plus, îi aparțineau și o moară, o grădină și clădiri gospodărești.

Domeniul a fost cumpărat în 1840 de contele György Kálnoky de Kőröspatak, dar acesta a murit nu mult după aceea, în 1844. După moartea sa, domeniile i-au rămas văduvei sale, contesa Anna Haller. În 1847, văduva s-a recăsătorit cu baronul Zsigmond Szentketeszty. Astfel a ajuns domeniul din Arcuș, la mijlocul secolului al XIX-lea, în proprietatea familiei Szentkereszty.

András Szentkereszty, originar din târgul Szentkereszt din Ungaria, a fost primul membru al familiei care s-a stabilit în Transilvania. În 1727 a primit domeniul confiscat al lui Kelemen Mikes de la Zagon (Zágon), de aici provenind și predicatul nobiliar al familiei baroniale. Până în secolul al XIX-lea, familia deținea deja proprietăți în mai multe localități din Transilvania, printre care Vidrasău (Vidrátszeg), Dârlos (Darlac), Chinari (Várhegy) și Boiu (Kisbún).

Baronul Zsigmond Szentkereszty a luptat în Războiul de Independență din 1848–49 în calitate de maior al generalului Bem, motiv pentru care a fost ținut prizonier timp de doi ani la Sibiu (Nagyszeben). Între 1851 și 1853, soția sa a condus gospodăria domeniului din Arcuș. Baroneasa s-a ocupat în primul rând de amenajarea grădinii, dar a început și extinderea conacului. Reconstruirea completă a conacului a avut loc în 1870, după întoarcerea acasă a lui Zsigmond Szentkereszty. Inventarul din 1871 descrie conacul și menționează, de asemenea, grădinile și clădirile gospodărești care aparțineau domeniului, precum și construcțiile aflate în parc. În 1873, Zsigmond Szentkereszty i-a încredințat fiului său, Béla, administrarea domeniului. El și soția sa s-au retras pe domeniul din Kisbún, unde și-au petrecut restul vieții.

Baronul Béla Szentkereszty (I), asemenea tatălui său, și-a început cariera ca militar. După trecerea sa în rezervă, s-a mutat la Arcuș în 1870, participând de aici la viața politică. Mai întâi a fost deputat în Parlament din partea mai multor orașe, iar apoi, în anii Primului Război Mondial, a fost comite suprem al comitatului Trei Scaune. Din 1896 a fost șambelan imperial și regal. În 1878 s-a căsătorit cu Mária Florescu, provenită dintr-o familie princiară română, fiica generalului român și fostului ministru român de război Ioan Emanoil Florescu. Legătura sa cu familia princiară română i-a sprijinit în mod semnificativ activitatea politică de după Primul Război Mondial. În politică, a luptat în principal pentru cauza maghiarilor. La sfârșitul secolului al XIX-lea, cuplul a transformat în mod semnificativ conacul. Lucrările de construcție s-au desfășurat în mai multe etape, din 1887 până în 1897. Castelul a fost proiectat de arhitectul Sándor Fort, care este menționat în izvoare începând din 1888.

După moartea lui Béla Szentkereszty (I), survenită în 1925, domeniul a fost moștenit de fiul său, Béla Szentkereszty (al II-lea) cel Tânăr. Béla Szentkereszty (al II-lea) a activat, de asemenea, în viața politică în interesul minorității maghiare. În calitate de președinte al filialei din Trei Scaune a Partidului Maghiar, a sprijinit cauza Muzeului Național Secuiesc. Și activitatea sa literară este demnă de menționat, operele sale fiind publicate și în paginile publicațiilor Vasárnapi Újság și Székely Nép. Cunoscut drept baronul excentric, Béla Szentkereszty nu s-a căsătorit niciodată și a trăit singur în casa de oaspeți a castelului din Arcuș. În 1944 s-a sinucis, înainte ca soldații ruși să ocupe castelul.

Castelul din Arcuș a fost naționalizat după moartea lui Béla Szentkereszty. Ulterior, a îndeplinit mai multe funcții: aici au funcționat un orfelinat și o școală de mecanică, dar clădirea a fost folosită și de cooperativa agricolă locală de producție. O vreme, în grădina sa au fost organizate tabere de creație artistică, de care amintesc sculpturile din lemn aflate în parc. În 1982, castelul a devenit proprietatea Partidului Comunist Român și a fost păstrat drept reședință pentru șeful statului, Nicolae Ceaușescu. În consecință, clădirea a fost transformată în mod semnificativ. Castelul a primit mobilier și elemente decorative complet noi, iar mobilierul sculptat și tapițat cu mătase, candelabrele și decorațiunile din stuc au fost realizate tot în această perioadă. Tot atunci, scara ornamentată, odinioară realizată din lemn de stejar, aflată lângă sala mare de reprezentare, a fost înlocuită cu o structură din beton armat. Din mobilierul său de odinioară s-a păstrat foarte puțin. În pofida transformărilor, soții Ceaușescu nu au pus niciodată piciorul în clădire, deoarece nu o considerau suficient de sigură.

După schimbarea regimului, castelul a trecut în administrarea Ministerului Culturii și a devenit centru cultural. O vreme, Societatea Shakespeare din Sfântu Gheorghe (Sepsiszentgyörgy) a organizat aici anual balurile Széchenyi.

Ultimul proprietar al castelului înainte de naționalizare, Béla Szentkereszty (al II-lea), a murit fără moștenitori. Sora sa mai mare, Janka Szentkereszty, s-a căsătorit cu Endre Jankovich-Besán, iar unicul lor copil, Elemér, s-a născut în 1908. Din căsătoria lui Elemér Jankovich-Besán cu Christine Hoenning O’Carroll s-a născut András Jankovich-Besán, care în 2004 a revendicat castelul din Arcuș și domeniul aferent. Deși în 2012 a fost pronunțată o hotărâre definitivă privind retrocedarea castelului, Centrul Cultural care funcționa în castel a solicitat rejudecarea procesului, astfel încât conflictul s-a prelungit încă mulți ani. Castelul a intrat definitiv în proprietatea familiei în 2020. András Jankovich-Besán, cel care revendicase castelul, a murit în 2010, înainte de încheierea procesului, astfel că fiul său, Elemér Jankovich-Besán, a continuat lupta și a dobândit în cele din urmă moștenirea familiei. Scopul familiei este integrarea castelului în circuitul turistic și cultural. În 2020, aici a fost organizat evenimentul „Floating Cinema&Theater”, în cadrul căruia a fost amenajată o scenă pe insula aflată în mijlocul lacului din parcul castelului. Spectatorii au putut urmări proiecțiile de filme, spectacolele de teatru și concertele de pe malul lacului sau din bărci. Din 2021, festivalul Sic Fest este organizat în parcul castelului.

Castelul Szentkereszty din Arcuș a fost construit la sfârșitul secolului al XIX-lea, în stil istoricist. În aspectul său domină trăsăturile neorenascentiste și neobaroce. Pe locul său se afla odinioară conacul familiei Benkő, care ulterior a fost transformat de mai multe ori. Noul castel a fost proiectat de arhitectul Sándor Fort, care era un arhitect angajat frecvent de familiile aristocratice maghiare. La Budapesta, a proiectat palate de raport pentru familiile Károlyi și Cziráky. Între 1882 și 1886 a participat la construirea castelului Andrássy din Betliar (Betlér), iar în jurul anului 1882 a condus renovarea interioară a castelului Andrássy din Parchovany (Parnó). După transformarea și extinderea castelului Szentkereszty din Arcuș, a proiectat pentru familie, în 1898, și o casă de locuit la Budapesta. Dintre planurile întocmite de el pentru castelul din Arcuș, s-a păstrat doar secțiunea transversală a uneia dintre aripile clădirii.

Castelul cu etaj este alcătuit dintr-o aripă principală lungă, cu plan dreptunghiular, intersectată perpendicular de o aripă mai scurtă. Aripa mai lungă a clădirii este acoperită cu un acoperiș în două ape, iar aripa transversală mai scurtă cu un acoperiș mansardat, încheiat de o terasă înconjurată de un gard din fier forjat.

Fațada principală este orientată spre est, iar în fața ei pot fi văzute rămășițele unei fântâni arteziene. Elementul său proeminent este rezalitul central cu terasă, susținut de coloane toscane. Spre terasa de la etaj, prevăzută cu un parapet din fier forjat, duce o ușă cu închidere semicirculară, încadrată de două ferestre cu închidere dreaptă. Ferestrele simple sunt accentuate de ancadramente semicirculare. Golurile sunt ritmate de pilaștri cu capiteluri corintice. Sub acoperiș se întinde o cornișă lată, de-a lungul căreia se desfășoară un model alcătuit dintr-un șir de elipse întrepătrunse, decorat cu rozete. Această decorație apare și în alte părți ale castelului și este un motiv îndrăgit al arhitecturii neobaroce. Un alt element arhitectural neobaroc este construcția cu volute, încoronată de un timpan, care decorează acoperișurile rezaliturilor centrale. Intrarea principală se deschide la nivelul inferior al rezalitului central, fiind încadrată de două ferestre cu închidere dreaptă.

Și fațada dinspre grădină este accentuată de rezalitul format de aripa transversală. La nivelul inferior al rezalitului, în fața intrării, a fost amenajată o terasă cu scară de acces. La colțurile parapetului din fier forjat se află vase uriașe din piatră, decorate cu reprezentări mitologice și biblice. La nivelul superior se deschid trei ferestre cu închidere dreaptă, evidențiate de ancadramente semicirculare și separate între ele de pilaștri cu capiteluri corintice. Fațadele laterale de nord și de sud se încheie în frontoane cu volute, care imită limbajul formal al Renașterii germane. Vârful frontoanelor care se termină în arc semicircular este alcătuit dintr-un motiv de scoică bogat ornamentat. Cu excepția rezaliturilor, fațadele castelului sunt decorate cu un șir de ferestre cu închidere dreaptă și obloane. La etaj, ferestrele sunt accentuate de cornișe proeminente deasupra lor.

Deși exteriorul clădirii păstrează încă aspectul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, înfățișarea de odinioară a încăperilor interioare mai este evocată doar de fotografii de arhivă și cărți poștale. Mobilierul și decorația interioară au căzut victime jafurilor de după cel de-Al Doilea Război Mondial, iar apoi transformărilor din anii 1980.

La parter se deschideau două încăperi de reprezentare. Cea mai mare dintre ele trebuie să fi fost odinioară sala festivă. Tavanul său cu grinzi de stejar, mărginit de o cornișă decorată cu denticule, a traversat cu bine secolul al XX-lea. S-a păstrat, de asemenea, ușa care duce spre sala învecinată, al cărei ancadrament este decorat cu sculpturi inspirate din repertoriul formal al Renașterii germane. A doua sală ca mărime de la parter trebuie să fi fost odinioară sala de bal, deoarece mobilierul său era alcătuit doar din câteva scaune și divane rococo. Pereții erau decorați cu tapiserii de mari dimensiuni, care înfățișau scene din viața rurală. Decorațiile din stuc ale tavanului sunt vizibile și astăzi. Din sala de bal se deschidea salonul, decorat cu portrete ale membrilor familiei, un șemineu acoperit cu motive de feronerie și o oglindă rococo așezată deasupra acestuia. În salon se aflau garnituri de mobilier pentru șezut, dispuse în grupuri mai mici. Pe baza fotografiilor de epocă, din salon se deschidea o cameră cu tavan din lemn, în care se aflau o masă mare și fotolii tapițate, cu franjuri. Aceasta trebuie să fi fost un cabinet de lucru sau o cameră de lectură. Clădirea avea două case ale scării. Cea mai mare se deschidea lângă sala festivă și a fost transformată în mod semnificativ în anii 1980, când scara sa din lemn de stejar a fost înlocuită cu una din beton. Casa scării mai mică se află la capătul sudic al castelului.

Castelul era înconjurat de un parc dendrologic impunător, ale cărui rămășițe evocă încă aspectul din secolul al XIX-lea. Inventarul întocmit în 1871 descrie în detaliu și parcul, în care se aflau o cascadă, un lac, un turn de belvedere, „Grota Anna”, o „casă elvețiană” (un tip simplu de casă rurală), dar și o pistă de popice și o școală de echitație. În grădină se mai găsesc și astăzi câteva specii de arbori deosebite, precum arborele-lalea, sălcioara și fagul roșu. În apropierea castelului se afla odinioară casa de oaspeți, vizibilă și în fotografiile de epocă, în care a locuit Béla Szentkereszty (al II-lea) la începutul secolului al XX-lea. Clădirea parter, cu șir de coloane, în stil clasicist, nu mai există astăzi.

Lângă castel se află o capelă funerară cu o configurație deosebită, al cărei aspect îmbină trăsăturile stilistice clasiciste și neogotice. Capela, consacrată Sfântului Gheorghe, a fost construită, după toate probabilitățile, în urma morții premature a lui György Kálnoky, la comanda văduvei sale, Anna Haller. În fleșa capelei se află un clopot realizat de meșterul clopotar István Kiss din Sfântu Gheorghe, turnat în cinstea Sfintei Ana în anul 1845. Dacă acest clopot a fost realizat încă de la început pentru această capelă, atunci clădirea trebuie să fi existat deja înainte de 1845. Capela ridicată în cinstea Sfântului Gheorghe a servit și ulterior drept loc de înmormântare al familiei. Aici și-au aflat odinioară odihna baronul Zsigmond Szentkereszty, Anna Haller, baronul Béla Szentkereszty (I) și baronul Béla Szentkereszty (al II-lea). În anii de după naționalizare, capela a fost jefuită.

1. Zoltán Bicsok – Zsolt Orbán, „Isten segedelmével udvaromat megépítettem…” Történelmi családok kastélyai Erdélyben. Editura Gutenberg, Miercurea Ciuc, 2012.
2. Beáta Bordás, A Szentkereszty család 19. századi építkezései (Árkos, Budapest). Conferința Științifică Studențească din Transilvania XIII. Cluj-Napoca. 2014.
3. Kázmér Kovács, Szentkereszty-kastély. In: Árpád Csáki et al (ed.), Kúriák földje. Háromszék. Kovászna Megyei Művelődési Központ, Sfântu Gheorghe, 2005. pp. 44–49.
4. József Sisa, Kastélyépítészet és kastélykultúra Magyarországon. A historizmus kora. Editura Vince, Budapesta, 2007.