CASTELUL BÁNFFY

„Acest castel este o lume întreagă”, afirma Sándor Teleki în anul 1880, cu ocazia vizitei sale la castelul Bánffy din Răscruci. În spatele porții mari din fier forjat se conturează o fațadă sobră și elegantă, care poate nici nu lasă să se ghicească faptul că ascunde unul dintre cele mai spectaculoase ansambluri de interioare ale castelelor transilvănene. Programul de amenajare interioară a fost conceput și realizat de fostul proprietar Ádám Bánffy, un aristocrat versat în mai multe ramuri ale artelor. Nu este, așadar, întâmplător faptul că reședința baronului din Răscruci este adesea menționată ca o operă de artă totală a istorismului. Valoarea castelului este amplificată de faptul că o parte considerabilă a lambriurilor și elementelor decorative din lemn ale spațiilor interioare s-au păstrat și, datorită lucrărilor recente de restaurare, și-au recăpătat strălucirea de odinioară.

Răscruci a intrat în posesia familiei Bánffy în anul 1405, ca parte a domeniului Bonțida. Conacul familiei a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către baronul György (al VIII-lea) Bánffy, comite suprem al comitatelor Dăbâca și Crasna, care a locuit la Răscruci împreună cu soția sa, Zsuzsanna Wesselényi. În acea perioadă, singura încăpere finalizată la etaj era sala mare din partea centrală a clădirii, așa-numitul Palat Mare Superior, unde, între 1792 și 1803, s-au ținut adunările comitatului Dăbâca. Acest conac a fost imortalizat într-o pictură care, în secolul al XIX-lea, se afla încă în castel, dar care astăzi este cunoscută doar printr-o reproducere publicată de Lajos Kelemen.

În anul 1805, domeniul din Răscruci a fost moștenit de fiul lui György, baronul György Bánffy, comite suprem al comitatului Zarand. La începutul secolului al XIX-lea, ramura de conți a familiei deținea, de asemenea, părți din domeniului de la Răscruci. Astfel, în anii 1830, de exemplu, contele Dénes Bánffy folosea moșia și conacul, iar pentru herghelia adusă de la Bonțida a construit un grajd asemănător unei cetăți medievale. Despre această clădire, Károly Szathmáry Papp a realizat o gravură care a fost interpretată greșit de către posteritate, ceea ce a dus la răspândirea ideii eronate conform căreia contele ar fi ridicat un castel neogotic pe domeniu. Cu toate acestea, asupra conacului nu au fost efectuate modificări majore în cursul secolului al XVIII-lea.

În secolul al XIX-lea, domeniul a revenit de la ramura de conți a familiei la cea a baronilor. În anii 1850, baronul Albert (I) Bánffy a devenit noul proprietar al localității, efectuând doar lucrări de reparații asupra clădirii grav avariate în timpul revoluției din 1848. Cele mai importante lucrări de construcție sunt legate de numele fiului său, baronul Ádám Bánffy, care s-a mutat la Răscruci în anul 1870 împreună cu soția sa, Mária Wesselényi. În această perioadă s-a finalizat întregul etaj superior, au fost realizate fațadele clădirii și a fost pus în aplicare un amplu program de reamenajare a interioarelor. Baronul Ádám Bánffy a fost o figură aparte a epocii sale, întrucât, în locul unei cariere politice sau diplomatice, și-a îndreptat atenția către diverse ramuri ale artei. Interesul său s-a concentrat în special asupra artelor decorative, dintre care sculptura în lemn, pictura pe porțelan și ceramica i-au fost cele mai dragi. Prin călătoriile sale de studiu în străinătate a dobândit cunoștințe artistice valoroase, astfel că, întors la Răscruci și inspirându-se din formele exuberante ale stilului neorenascentist german, a proiectat și realizat personal elementele decorative ale castelului: lambriurile, tavanele casetate, ramele de uși, mobilierul, precum și sobele de teracotă și obiectele din porțelan. În sala mare de la etaj, deja existentă, și-a amenajat atelierul, unde își putea cultiva nestingherit înclinațiile artistice.

Baronul nu s-a bucurat de o viață lungă, stingându-se din viață în anul 1887, la doar 40 de ani, din cauza unei boli. Ultima etapă de reconstrucție a clădirii a fost realizată de fiul său, baronul Albert (al II-lea) Bánffy și de soția acestuia, Sarolta Montbach, care, valorificând spațiile castelului, au amenajat camere de mansardă în pod, iar fațadei spre grădină i-au adosat un portic cu coloane ce susțin un balcon la etaj.

Ultimii proprietari ai castelului înainte de naționalizare, Albert Bánffy și soția sa, Sarolta Montbach, au avut un singur fiu, pe nume Dénes. După moartea lui Albert Bánffy, în 1945, averea sa – inclusiv palatul din Cluj, castelul din Răscruci și vila din Tușnad – a fost confiscată de stat. Soția și fiul său au mai putut folosi, pentru scurt timp, câteva încăperi ale palatului clujean, însă după anul 1949, au fost definitiv deposedați de toate proprietățile lor, iar noua lor locuință a devenit o căsuță modestă din lemn, situată pe strada Donath. La fel ca alte familii nobiliare din Transilvania, nici ei nu au avut un destin ușor, trăind în condiții modeste, în domicilii forțate, până la moarte.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, castelul din Răscruci a fost devastat: biblioteca a ars, iar colecțiile valoroase, portretele de familie și majoritatea obiectelor mobile au dispărut fără urmă. După naționalizare, clădirea a suferit diverse transformări, printre care și construirea unei scări din beton armat în aripa sudică. Între 1967 și 2007, în castel a funcționat o școală ajutătoare. În mod aproape miraculos, încăperile reprezentative, decorate cu lambriuri ornamentale din lemn, au supraviețuit trecerii timpului. Potrivit relatărilor localnicilor, acest lucru s-a datorat faptului că fostul director al școlii avea, prin tatăl său, o legătură personală cu castelul, astfel că a folosit aceste camere ca birou, ținându-le închise și inaccesibile elevilor.

Dénes Bánffy nu a avut copii, astfel că, după schimbarea regimului, castelul din Răscruci nu a fost revendicat. După ce clădirea a intrat în proprietatea Consiliului Județean Cluj, școala a fost desființată din cauza scăderii continue a numărului de elevi. Ulterior, clădirea a rămas nefolosită timp de mai mulți ani. În 2017, Consiliul Județean a obținut finanțare europeană pentru restaurarea monumentului. Lucrările desfășurate între 2021 și 2023 au vizat nu doar restaurarea fațadelor exterioare și a spațiilor interioare ale castelului, ci și reabilitarea clădirilor anexe și a parcului. Arhitectul coordonator al lucrărilor, Szabolcs Guttman, a subliniat importanța și raritatea acestui demers, explicând că, în județul Cluj, este pentru prima dată când se inaugurează un ansamblu de monumente istorice în adevăratul sens al cuvântului.

Castelul Bánffy din Răscruci este o clădire cu plan dreptunghiular, cu trei niveluri. Aspectul său exterior este simplu și sobru, îmbinând, în spirit eclectic, elemente ale diferitelor stiluri, precum neorenașterea, neobarocul și clasicismul. Fațadele sunt articulate printr-un rezalit central și două de laterale, ale căror muchii evidențiate prin bosaje, prezența lor fiind accentuată și de acoperișurile de tip mansardă. Șirul de ferestre de la parterul fațadei orientate spre stradă are golurile încheiate în segment de cerc, în timp ce ferestrele de la etaj sunt închise drept. Rezalitul central accentuat include, la parter, un portic închis de plan pătrat, iar la etaj, ferestre cu închidere semicirculară, flancate de pilaștri cu capiteluri compozite. Întregul ansamblu este încoronat de o cornișă bogat profilată și un timpan.

Fațada orientată spre grădină este mai dinamică, datorită porticului de la parter adosat rezalitului central și balconului proeminent de la etaj, sprijinit pe coloane. Pe această parte, timpanul este încadrat de un friză decorativă, în al cărei câmp se află blazoanele lui Ádám Bánffy și ale soției sale, Mária Wesselényi, cei care au încheiat reconstrucția castelului.

Inventarele de la începutul secolului al XIX-lea oferă informații despre compartimentarea interioară a castelului și despre funcțiunile încăperilor de atunci. Dispunerea acestora la parter era: în aripa de nord se aflau apartamentele bărbaților (așa-numitele casă de zi a baronului, dormitorul mic al baronului, casa prefectului), iar în aripa de sud se găseau apartamentele destinate femeilor (așa-numitele casă a fetelor, casa domnișoarelor, camera guvernantei, dormitorul, casa de zi a baronesei). Spațioasa sală denumită palat de luat mese era situată în partea centrală a clădirii. Accesul la etaj se făcea din vestibul, pe o scară din lemn de stejar, unde, la acea vreme, era finalizată doar sala mare (așa-numitul Palat Mare).

Interiorul a devenit cu adevărat remarcabil odată cu reamenajarea de la sfârșitul secolului al XIX-lea, concepută și realizată de proprietarul Ádám Bánffy. Spre deosebire de alte exemple cunoscute, încăperile reprezentative ale castelului se aflau la parter: vestibulul cu casa scării, sala de mese și sala de fumat, conectată cu biblioteca. Cele mai reprezentative elemente ale programului decorativ erau concentrate în aceste încăperi.

La intrarea în clădire, se deschide o priveliște impresionantă: vestibulul este complet placat cu lambriuri din lemn, bogat ornamentate în stil neorenascentist. Într-un colț, o scară cu balustradă formată din baluștri duce la galeria de la etaj. În fotografii de arhivă se poate observa că aici erau expuse obiectele etnografice ale baronului, colecția de jucării și arme, precum și o serie de portrete vechi ale strămoșilor familiei – toate pierdute în decursul anilor. Vestibulul este acoperit cu un tavan casetat, prevăzut cu luminator. Sala de mese a castelului avea un mobilier la fel de impunător, din care s-au păstrat lambriurile decorative sculptate, tavanul casetat, un bufet așezat la perete și scaunul aferent acestuia, precum și soba de teracotă cu glazură verde.

În lucrările de construcție de amploare ale baronului a fost implicat arhitectul clujean Lajos Horváth. La execuția detaliilor au lucrat tâmplarul de origine germană Leopold Kaffer, ebenistul Kimpián Juon (probabil Ion Câmpean) din Dragu și olarul István Lakatos din Deaj.

Castelul era înconjurat de o grădină de tip englezesc, proiectată de János Hein. În continuarea acesteia se afla un parc de vânătoare și un teren cu arbori și pâlcuri de vegetație, care lega domeniul din Răscruci de centrul domeniului de la Bonțida.

Operele lui Ádám Bánffy au câștigat recunoașterea contemporanilor. Cea mai cunoscută creație a sa este o sobă de teracotă cu glazură verde, pe care baronul a prezentat-o la Expoziția Națională de la Székesfehérvár din 1879. Această sobă a fost dăruită regelui și împăratului Franz Joseph, care a instalat-o în reședința sa de la Gödöllő. Ulterior, baronul a realizat un al doilea exemplar, pe care l-a așezat în sala de mese a propriei locuințe din Răscruci. Soba de la Gödöllő a fost distrusă în anul 1945, iar reconstrucția acesteia s-a bazat pe exemplarul de la Răscruci. O altă podoabă a sălii de mese este un bufet cu ornamente bogate, decorat în stil neorenașcentist german, însoțit de două scaune realizate cu aceeași măiestrie. Baronul a prezentat acest ansamblu de mobilier și la Expoziția Universală de la Paris din 1878.

Pereții sălii de mese erau odinioară decorați cu trei mari picturi în ulei, realizate de Vince Melka, pe care baronul le-ar fi comandat în jurul anului 1880. Una dintre ele este cu certitudine o copie după celebra lucrare a lui Rubens din 1616, reprezentând o scenă de vânătoare de mistreți. Celelalte două au fost identificate de istoricul de artă Beáta Bordás: una înfățișează un moment dintr-o vânătoare de urși în Munții Gurghiu, iar cealaltă un vânător în Munții Retezat. Aceasta din urmă este singura care a reapărut ulterior și în prezent se află în colecția Muzeului de Artă din Cluj. Proveniența și data exactă a intrării în muzeu rămân neclare, însă cel mai probabil lucrarea a fost înregistrată în perioada 1952-1953. Baronul ar fi comandat aceste picturi urmând moda vremii: deși el însuși nu a participat la astfel de activități, vânătorile din Gurghiu și Retezat erau foarte populare în rândul aristocrației transilvănene din acea epocă.

1. Zoltán Bicsok – Zsolt Orbán, „Isten segedelmével udvaromat megépítettem…” Történelmi családok kastélyai Erdélyben. Editura Gutenberg, Miercurea Ciuc, 2012.
2. Beáta Bordás, Erdélyi kastélyépítészet a historizmus korában (1840–1914). Az egykori Kolozs, Torda-Aranyos és Alsó-Fehér vármegyék kastélyai. Erdélyi Múzeum-Egyesület, Editura Polis, Cluj-Napoca, 2016.
3. Beáta Bordás, Melka Vince (1834–1911) vadászjelenetei a válaszúti Bánffy-kastélyban. In: P. Kovács Klára – Rüsz-Fogarasi Enikő (ed.), Várak, erődök, kastélyok az erdélyi régiségben. Anuarul Institutului Maghiar de Istorie din Cluj-Napoca V. Cluj-Napoca, 2021. pp. 123–150.
4. Lajos Kelemen, A válaszúti kastély. In: Művészeti Szalon. Vol. 1. nr. 1. 1926. pp. 5–8.
5. Márta Lőrincz, A válaszúti 18. századi kastély egykori berendezése. A barokk udvarházról átfogó képet ad egy 1809-es inventárium. In: Művelődés. Vol. LXXVII. nr. 3. 2024. pp. 14–19.
6. Jenő Murádin, Egy művészetkedvelő erdélyi főúr, br. Bánffy Ádám (1847–1887). In: Korunk. Vol. 3. nr. 12. 2002. pp. 67–77.
7. Jenő Murádin, Báró Bánffy Ádám válaszúti műtermes kastélya. In: Mentényi Klára (ed.), Műemlékvédelmi Szemle. Az Országos Műemléki Felügyelőség Tájékoztatója. Budapesta, 2003. pp. 89–102.
8. Emese Rostás-Péter, A válaszúti Bánffy-kastély. Visszakapta régi fényét Bánffy Ádám életműve, az épület középső traktusa is. In: Művelődés. Vol. LXXVII. nr. 2. 2024. pp. 23–26.