După studiile efectuate la universităţile din Leipzig şi Göttingen, Sámuel Kemény şi-a început cariera politică în vremea lui Iosif al II-lea: în 1786 este numit vicecomite al comitatului Solnocul Interior și Dăbâca, în 1790 comitele suprem al comitatului Turda, din 1795 deţine funcţia de consilier gubernial. În anul 1804 primeşte titlul de conte. Continuându-și ascensiunea în cariera politică, în 1810, ocupă funcţia de preşedinte interimar, iar din 1815 preşedinte în exerciţiu al Tablei Regeşti. În secţiunile ridicărilor topografice din 1769-1773, referitoare la Şieu, sunt vizibile trei complexe architecturale mai importante, însă nici unul dintre acestea nu se poate identifica topografic cu edificiul prezentat acum. Pe baza acestor informaţii, cât şi a biografiei contelui Kemény Sámuel, se poate afirma, că castelul a fost construit cel mai probabil cândva după anul 1785. Această presupunere este întărită şi de stilul baroc târziu al edificiului. Din păcate, o serie de informaţii, ca datarea precisă, numele arhitectului şi a constructorului, rămân deocamdată necunoscute.

În mijlocul rezalitului pe trei axe, se observă ușa principală, cu închidere semicirculară, care este flancată de două ferestre cu chenare simple din tencuială. Suprafaţa primului nivel al rezalitului este striată. La etaj, faţada principală a rezalitului este străpunsă de trei mari ferestre cu închidere semicirculară. Aceaastă parte a faţadei este articulată cu o cornişă uşor profilată, şi marcată de un fronton în centrul căruia se deschide o nişă cu închidere semicirculară (goală).

Cele două părţi laterale ale rezalitului sunt simetrice, cu câte două ferestre oarbe la parter şi două ferestre mari cu închidere semicirculară, la etaj. Singura diferenţă este, că pe partea vestică a rezalitului, în locul primei ferestre oarbe se găseşte intrarea în pivniţa care se întinde pe toată suprafaţa castelului şi are boltă semicilindrică din cărămidă. Laturile de est şi de vest ale faţadei principale sunt delimitate de rezalite în şase axe, relativ uniforme. Porţiunea estică este străpunsă  de ferestre, cu închidere dreaptă,  cu chenare înguste de tencuială, cu excepția a două ferestre de la etaj, încheiate în segment de cerc. Din a parta axă a acestei laturi de est se deschide o ușă cu închidere dreaptă. Cornişa menţionată mai sus se continuă şi aici, înconjurând practic toată clădirea. Secţiunea vestică a faţadei principale este identică cu partea estică, singura diferenţă fiind, că accesul se face prin al cincilea axă. Acesta este intrarea în pod unde se poate ajunge printr-o scară spiralată din lemn.  Pornind de la faţada principală, înspre vest, ajungem la faţada laterală a clădirii, a cărei suprafaţă este împărţită în trei axe, fiind structurată asemănător faţadei principale cu lesene şi brâu. La nivelul parterului, axele două şi trei sunt străpunse de o fereastră cu chenar de tencuială, cu închidere dreaptă, colţurile clădirii fiind striate. La etaj, în fiecare ax se deschide o fereastră dreptunghiulară. Faţada sudică a castelului prezintă un caracter echilibrat, uniform, în stil baroc. Nivelul parterului în cincisprezece axe  este articulat de ferestre dreptunghiulare identice, excepție făcând primul şi al nouălea ax dinspre vest (probabil intrarea în grădină) care nu prezintă ferestre, respectiv al doilea şi ultimul ax, unde se observă câte o fereaastră oarbă. Repartizarea simetrică a ferestrelor de la etaj reflectă ierarhia încăperilor. Astfel, în cele patru axe, situate la extremele faţadei, sunt așezate ferestre cu închidere dreptunghiulară, similare cu cele de la parter, în timp ce celelalte se închid în segment de cerc. Cele trei din mijloc au un chenar de tencuială mai accentuat, marcând astfel prezenţa sălii festive. Pe faţada estică. primul ax este străpuns de o uşă, următoarele două având ferestre dreptunghiulare. Peretele etajului are trei ferestre similare.

Castelul are un acoperiş de tip mansardă, casa scării având un acoperiș în două ape, din țiglă. Încăperile castelului, după casa scării, care este acoperită cu o boltă semicilindrică sprijinită pe dublouri, care adăposteşte o scară cu două rampe, sunt accesibile de pe un coridor, ce se întinde de lungul clădirii. Coridorul parterului este acoperit cu bolţi a vela, iar sălile cu bolţi semicilindrice cu penetraţii. La etaj întâlnim o amenajare mai pretenţioasă a interiorului: suprafeţele bolţilor cu muchii ieşite ale coridorului sunt decorate cu stucaturi, iar în axul casei scării sunt practicate două nişe semicirculare. Deși se presupune, că tavanul inițial era deasemenea decorat cu stucaturi, cele de azi s-au realizat în urma ultimei lucrări de restaurare. Sălile sunt tăvănite, majoritatea fiind deasemenea decorate cu stucături. Presupusa sală festivă , sau sala cu funcție de organizare a balurilor, ocupă partea centrală a castelului. Funcţia sa reprezentativă este subliniată, pe lângă mărimea ei, şi de articularea cu pilaştrii a pereţilor săi şi stucăturile în formă de rocaille (scoică) de deasupra ferestrelor. În colţurile de est şi de vest, cel mai probabil, nişa decorată cu rocaille, reprezenta amplasarea sobelor de odinioară. Planimetria, compoziţia simetrică şi echilibrată a faţadelor, amenajarea încăperilor şi distribuţia elementelor decorative, încadrează castelul Kemény în rândul edificiilor baroce târzii .

De la începutul secolului XX clădirea a funcţionat ca şi şcoală, iar în prezent castelul făzguiește  Şcola de Arte şi Meserii. În anul 2009, în urma lucrărilor de renovare generală, castelul a primit un acoperiş nou, însă această renovare a rezultat în multe locuri degradarea apectului istoric al sălilor interioare.